DIVIZIA 9 INFANTERIE DIN DOBROGEA IN LUPTELE PENTRU ELIBERAREA TRANSILVANIEI – OCTOMBRIE 1944

La începutul lunii octombrie 1944, conform ordinului Grupului de armate general Trofimenko, misiunea Armatei 4 române era ca, în cooperare cu unităţile sovietice, să respingă forţele germane şi ungare organizate în sistem defensiv pe Mureş şi pe Arieş, să dezvolte ofensiva pe direcţia Carei, Nyiregyhàza şi să iasă pe cursul superior al Tisei. La 8 octombrie 1944, începea cea de-a doua fază a bătăliei Mureşului. Efortul de luptă se făcea de acestă dată în capul de pod Turda. Inamicul aflat pe Mureşul mijlociu era în plină retragere.

La 4 octombrie 1944, în ajunul plecării Regimentului 34 infanterie „Constanţa” din satul Bord, întregul regiment „a fost adunat sub arme”, adică s-a prezentat la revista de front. După primirea raportului, comandantul regimentului a vorbit despre luptele purtate de regimentul constănţean în Dobrogea, în Câmpia Dunării, la Bucureşti şi Ploieşti, pe Mureş şi pe Dealul Sângeorgiului. În acordurile fanfarei regimentului, s-a păstrat un minut de reculegere în memoria eroilor căzuţi pe câmpul de luptă. S-a dat citire prin ordin de zi pe divizie şi pe regiment a ofiţerilor, subofiţerilor, gradaţilor şi soldaţilor, care s-au evidenţiat în luptele purtate, au fost decoraţi, avansaţi în grad sau promovaţi în funcţii.
În dimineaţa zilei de 5 octombrie 1944, Regimentul 34 infanterie a început marşul spre Câmpia Turzii. Erau de parcurs 120 de km. Marşul trebuia să acopere această distanţă numai în două zile! Condiţiile meteorologice erau nefavorabile, ceea ce a îngreunat deplasarea trupei. La 8 ocotmbrie, regimentul a ajuns în zona Poiana, localitate situată între Turda şi Câmpia Turzii. Aici a fost înlocuită Divizia 206 sovietică. În prima parte a nopţii, batalioanele Regimentului 34 infanterie au efectuat înlocuirea trupelor sovietice, care primiseră altă misiune.
La 9 octombrie, divizia dobrogeană, care realizase într-un timp foarte scurt dispozitivul ofensiv, a trecut la atac cu Regimentul 34 infanterie în prima linie, pe direcţia loviturii principale. Regimentele 34 şi 40 infanterie au atins până la lăsarea serii obiectivul ordonat, anume cucerirea înăţimi Titaimaş, cu cota 412, aflată la circa 10 km nord de Arieş. Inamicul a contraatacat cu un batalion întărit cu 7 tancuri. Acţiunea adversarului a fost respinsă. Cercetarea întreprinsă de grupele înaintate ale regimentelor dobrogene trebuiau să urmărească mişcările inamicului pe timpul nopţii.
Pentru a deruta pe observatorii români, adversarul trimitea informaţii false şi executa trageri de artilerie, pentru a arăta că se pregătesc diferite acţiuni ofensive pe timp de noapte. De fapt, ei erau preocupaţi pentru a-şi schimba dispozitivul şi de a se desprinde din luptă cu românii.
Trupele dobrogene au înţeles intenţile inamicului şi au trecut la urmărirea lui. Constănţenii au constituit un detaşament de urmărire, compus din Batalionul 1, întărit cu un pluton anticar şi cu o baterie de artilerie de câmp. În seara zilei de 10 octombrie a fost atins Someşul şi regimentul a ajuns pe înălţimile de la sud-est de Apahida, aflată la 15 km nord-est de Cluj. Aici a reluat contactul cu inamicul.
Generalul Costin Ionaşcu scria despre cele petrecute la 10 octombrie, că:
„La orele 14 am intrat în Cojocna, însoţit de şeful de stat major şi de şeful biroului de operaţii. Populaţia, în număr impresionant, ne-a primit cu multă căldură, cu flori, cu pâine şi sare după datina străbună”.

Localitatea Apahida îndeplinea un rol strategic în apărarea inamică. Localitatea se afla pe înălţimile dominante aflate pe ambele maluri ale râului Someş, care să bareze comunicaţia spre Cluj. Aici, inamicul a concentrat importante forţe şi mijloace, precum şi subunităţi de tancuri.

Regimentul 34 infanterie a primit misiunea să atace, sprijinit de artilerie, pe direcţia Apahida, Dealul Torcea Mică, Feiurdeni, Borşa. Direcţia de luptă amintită era de fapt şi linia principală de atac a diviziei dobrogene. S-a luat hotărârea realizării unui cap de pod la nord de Someş. Batalionul 1 infanterie, întărit cu un pluton anticar şi un pluton de pionieri, a primit misiunea să atace pe direcţia de efort a regimentului pe la est de localitate. Batalionul 2, mai puţin Compania 6, întărit cu un pluton de pionieri şi un pluton de 4 autotunuri de la Detaşamentul blindat, a primit ordin să manevreze pe la sud-vest, după care să ocupe înălţimile Torcea Mică. Compania 6 avea ordinul de a ataca mai târziu, înapoia şi prin intervalul dintre cele două batalioane, pe şoseaua Apahida, Cluj, pentru eliberarea localităţii Apahida. Efortul principal al ofensivei constănţenilor nu s-a făcut către localitatea Apahida, pentru a nu se ajunge la o luptă de uzură în localitate şi să dea posibilitatea inamicului să-şi organizeze cu forţe retrase şi alte aliniamente de apărare. Scopul ofensivei regimentului de infanterie de la Constanţa era de a se realiza pătrunderii îndrăzneţe, prin disocierea dispozitivului inamic şi nimicirea grupurilor lui pe părţi.
Manevra dublu învăluitoare de la Apahida urmărea izolarea inamicului din localitate, ceea ce uşura sarcina Companiei 6 infanterie în acţiunea ei. Comandantul acestei companii avea să descrie lupta:
“Ploua cu găleata. Ploaie rece de octombrie. Militarii companiei 6 se strecurau cu greu pe pantele clisoase ale dealurilor de la Apahida.
Din când în când răbufneau explozii de obuze. Nu se oprea însă nimeni din mers. Plini de noroi, uzi până la piele, ne apropiam tot mai mult de marginea satului […].
În jurul orei 7 s-a pus în mişcare cleştele manevrei noastre de dublă învăluire […].
Am început imediat acţiunea. Trupele noastre au intrat fulgerător în localitate […]. Luaţi prin surprindere, hitleriştii nu s-au mai putut apropia de maşinile parcate pe strada principală”.

Batalioanele 1 şi 2 infanterie atacau, în acest timp, pe flancuri şi înaintau cu repeziciune. Inamicul a contraatacat, dar acţiunea lui, dată în condiţii meteorologice nefavorabile, s-a transformat într-o luptă de retragere. În luptele purate pentru eliberarea localităţii Apahida, Regimentul 34 infanterie a capturat 165 de prizonieri, 2 tancuri, o maşină blindată, 2 autovehicule, 2 tunuri antitanc de 75 mm, zeci de arme şi material de război. Regimentul constănţean a pierdut 25 de ostaşi căzuţi la datorie, iar 49 de militari, printre care şi un ofiţer, au fost răniţi. Doar două plutoane constănţene au reuşit să treacă pe malul celălalt al Someşului până când podul s-a scufundat în râu. În retragere, inamicul a aruncat în aer podul de peste Someş. Un al treilea pluton, comandat de sublocotenentul Iancuţ, a trecut Someşul pe câteva plute improvizate la repezeală. S-au folosit pentru realizarea de plute improvizate uşile de la barăcile din apropiere, baloturi de paie şi foi de cort. În locul vâslelor s-au folosit mâinile, lopeţile Lineman şi paturile puştilor. S-a continuat urmărirea adversarului, care lăsa în urmă grupe de puşcaşi, pentru a întârzia înaintarea românilor.
La căderea serii, regimentul constănţean a reuşit să realizeze un cap de pod peste râul Someş, cu o adâncime de circa 3 km şi stăpânea Dealul Torcea Mică. S-a primit ordinul de a se continua înaintarea pe timpul nopţii.
Regimentul 34 infanterie a făcut deplasarea în coloană. În faţă se afla avangarda, urma Batalionul 1, armamentul antitanc, Batalionul 2, apoi celelate subunităţi. Marşul se executa în condiţii foarte grele, datorate întunericului, noroiului şi ploii. Luptele de uzură care au urmat pe linia Câmpeneşti, Feiurdeni, Borşa, au dus la micşorarea ritmului de înaintare şi la creşterea pierderilor de vieţi omeneşti, în primul rând.
Pe timpul înaintării trupelor dobrogene au avut loc ciocniri cu ariergăzile inamice. Comandantul regimentului a dat ordinul:
“Coloana va fi asigurată de focul brandurilor companiei, de 120 mm, al companiei anticar şi al brandurilor batalioanelor …”.
În seara zilei de 13 octombrie, coloana s-a oprit în faţa satului Câmpeneşti, unde a fost întâmpinată de o puternică rezistenţă inamică.
Au fost trimise grupe de cercetare de luptă. După ce au fost identificate cuiburile de rezistenţă, ele au fost anihilate până în zori. Elementele înaintate ale regimentului au intrat în sat. În fapt, adversarul a plănuit să opună rezistenţă nu în localitate, ci pe înăţimile cu cotele 449 – 446, de la sud-vestul satului Feiurdeni. Stăpânirea acestor înălţimi asigura inamicului controlul pe comunicaţia Răscruci – Borşa – Vultureni – Aschileu – Dragu, pe care urmau să se scurgă coloanele lui spre defileele din Munţii Crasnei.
Batalionul 2 infanterie a atacat imediat poziţia inamică. Lupta a fost scurtă, dar violentă. Inamicul s-a retras pe înălţimea cu cota 491, aflată la nord de satul Feiurdeni. Această localitate a fost atacată de trupele Batlionului 2 infanterie, fără pregătirea de artilerie. Inamicul a fost surprins şi a încercat să-şi retragă artileria, dar fără succes. Constănţenii nu s-au oprit şi au reuşit să cucerească cota 491. Trebuie spus că desfăşurarea luptei în zona satului Feiurdeni nu a respectat planul de luptă stabilit anterior, deoarece viteza de deplasarea a companiilor 5, 6 şi 7 a dus la acţiuni rapide şi surprinzătoare, ce au dus la anihilarea artileriei şi retragerea precipitată a inamicului către satul Borşa. Au fost capturate în lupta de la satul Feiurdeni 2 tunuri, 3 obuziere, 4 aruncătoare de mine, 2 tunuri antitanc, precum şi 32 de căruţe şi chesoane cu muniţie.
În dimineaţa de 14 octombrie, Regimentul 34 infanterie a fost trecut în rezerva diviziei pentru refacere. A primit ordinul să înceapă marşul către comuna Borşa, care se afla la circa 20 de km nord-vest de Cluj. De la acestă localitate încep Munţii Crasnei. Comandantul regimentului avea să descrie acestă zonă:
“În sfârşit am trecut de zona dealurilor. Urcam uşor pe serpentine arcuite, printre şirurile de înălţimi care se ridică tot mai cutezător spre cer. Ajunseserăm în regiunea Munţilor Crasnei. Drumul se strâmta treptat, transformând-se într-un defileu îngustat, străjuit de masive încremeniri împădurite în formă de uriaşe căciuli. Alte masive erau golaşe, din ele izbucnind spre azur colţi uriaşi de piatră”.

La 18 octombrie, trupele germane au reuşit să organizeze o nouă linie de rezistenţă pe aliniamentul Chilioara – Archid, cu scopul de a bara comunicaţia Cehul Silvaniei. Hurezul Mare – Carei. Centrul rezistenţei inamice a fost stabilit la Archid. Regimentul 34 infanterie a primit misiunea de a ataca inamicul întărit la ferma de la sud de Archid, înălţimea cu cota 292 şi Pădurea Făget. Comandantul regimentului a hotărât să atace concomitent pe două direcţii, care prezentau angajări de front şi învăluiri ale flancurilor rezistenţelor inamice. Pentru a se asigura o bună colaborare s-a pus accentul pe organizarea legăturilor şi a transmisiunilor.
“Legăturile cu fir şi radio trebuiau să asigure informarea cât mai justă şi mai rapidă a comandamentului; semnele şi semnalele cu rachete de diferite culori şi număr de stele, rafalele de automate cu cartuşe trasoare, trase din anumite locuri, stabilite dinainte, precum şi agenţii trebuiau să completeze legăturile cu fir şi radio”
Batalionul 2 urma să atace pe direcţia fermei, să ocupe ferma şi înlţimea împădurită. Batalionul 1 avea misunea să atace înălţimea cu pădurea de la est de fermă. În rezerva regimentului a fost oprită o companie din Batalionul 1. Sprijinul de foc era asigurat de un divizion de artilerie şi de compania de braduri de 120 mm, comandată de căpitanul Popescu.
După o scurtă pregătire de artilerie s-a declanşat atacul. Companiile 5 şi 6 au atacta pe direcţia fermei, iar Compania 7 a reuşit să ocupe o parte din zona împădurită de la est de fermă. Până seara, companiile din Batalionul 2 stăpâneau atât cota 292, cît şi Pădurea Făget. În urma atacului toţi militarii Companiei 6 au fost propuşi pentru decorare, iar 30 dintre ei au fost avansaţi în grad.

După încheierea victorioasă a luptelor de la Archid, coloana regimentului, aflată în rezerva diviziei, a început marşul pe direcţia Hodod – Corund – Unimăt – Ghenci – Carei. Comandantul regimentului constănţean avea să surprindă starea terenului şi vremea de atunci. Drumul a fost foarte greu.
“Ploua neîncetat. Pământul începuse să mustească de apă. Drumurile de-abia puteau fi recunoscute, aşa de multă apă era peste tot. Echipamentul şi armamentul păreau a fi de zeci de ori mai grele decât în realitate”.
În seara zilei de 23 octombrie 1944, coloana Regimentului 34 infanterie a juns în localitatea Ghenci. Ultima rezistenţă inamică pe teritoriul românesc în nord-vestul Transilvaniei, era pe aliniamentul oraşelor Carei şi Satu Mare. S-a stabilit ca trupele Corpului 6 armată, inclusiv Divizia 9 infanterie, să elibereze oraşul Carei, iar Corpul 2 armată să coopereze cu unităţile sovietice pentru eliberarea oraşului Satu Mare.
Regimentul 34 infanterie, în zorii zilei de 24 octombrie, trebuia să treacă din rezerva diviziei în prima linie, pe direcţia loviturii principale. Atacul pentru eliberarea oraşului Carei urma să se dea în noaptea de 24 spre 25 octombrie. De la prizonierii s-a aflat că în fâşia de ofensivă a regimentului constănţean erau organizate defenisiv subunităţi ale Diviziei 2 infanterie germană şi din Divizia 25 horthystă. Ambele dispuneau şi de tancuri. Planul de luptă prevedea să se atace frontal cu Batalionul 2 pe direcţia Ghenci, Carei, iar cu Batalionul 1 să facă manevra de învăluire pe la nord de oraş. Astfel, se impunea nimicirea inamicului aflat la sud de oraş, şi urma lupta în localitatea Carei. Legătura între batalioane se asigura cu câte un pluton de puşcaşi. S-a decis să rămână la dispoziţia comandantului de regiment compania de pionieri, gata să intervină în orice moment în luptă, precum şi compania de aruncătoare de 120 mm.
În dimineaţa zilei de 24 octombrie, constănţenii au atacat inamicul aflat la sud de Carei, mai întâi satul Ghenci şi ferma Râtul Tărâţelor. Românii au fost primiţi cu foc de artilerie. Cu ajutorul unor localnici s-a descoperit de unde se făcea dirijarea tirului de artilerie, anume oservatorul inamic se afla în turla bisericii. Avea să fie anihilat de puşcaşii români. Inamicul a trecut la contraatac, dar Batalionul 1 a menţiunut cu fermitate aliniamentul atins deja. A sosit ultima zi a luptelor pentru eliberarea Transilvaniei de nord-vest de sub ocupaţia străină.

“Zorii zilei de 25 octombrie 1944. Inimile zvâcneau cu putere, respiraţiile erau reţinute de emoţie. Aşteptam ora “C”.
Tunurile şi aruncătoarele îşi cântau melodia lor din pregătirea de foc a atacului. Pregătirea de artilerie are totdeauna un efect de stimulare a celui care urmează să pornească la atac, să asalteze poziţia inamica”

Batalionul 2 infanterie a pătruns în oraş şi a atacat prin surprindere, infiltrându-se printre case şi grădiică”.ni. A fost atacată casă cu casă. Pe la est de oraşul Carei, în dreapta dispozitivului, Batalionul 1 constănţean înainta cu succes. Celelealate regimente dobrogene, potrivit planului ofensiv, continuau manevra de învăluire. În luptele din oraşul Carei s-au pus în valoare calităţile şi abilităţile fiecărui luptător. Pentru a diminua pierderile s-a recurs la unele măsuri, precum folosirea unor manechine, pentru a preveni surprinderea şi a-l determina pe inamic se acţioneze prematur, folosirea grenadei, a aruncătorului de flăcări, cercetarea minuţoiasă a clădirilor, alcătuirea grupurilor de asalt.

Inamicul a realizat că va fi încercuit în oraş şi a slăbit rezistenţa, fiind preocupat să rupă lupta, pentru a se retrage spre nord. Acolo, pe linia Urziceni, la 6 km nord de Carei, se aflau regimentele 36 şi 40 infanterie. Către ora 12.00, la 25 octombrie 1944, În timp ce regimentele de infanterie dobrogene luptau pentru eliberarea ultimei palme de pământ din nord-vestul României, aflat sub ocupaţie străină, la 25 octombrie 1944, la intervenţia Comisiei Aliate de Control (sovietice), Marele Stat Major român a anulat ordinul general nr.984200 din 30 septembrie 1944, care preciza că armata, jandarmeria şi poliţia pot face uz de armă în conformitate cu legile în vigoare, împotriva infractorilor îmbrăcaţi în uniforme ale Armatei Roşii, adică nu mai puteau fi pedepsiţi pe teritoriul României. Unităţile Diviziei 9 infanterie au atins frontiera cu Batalionul 1 din Regimentul 40 infanterie la Urziceni şi cu un batalion din Regimentul 36 infanterie la Căpleni, astfel, regimentele dobrogene au fost primele care au trecut frontiera României cu Ungaria. Divizia 9 infanterie, conform ordinului de operaţii nr. 103 al Corpului 6 armată, a fost trecută în rezerva Armatei 4 române şi a rămas în Carei până la 27 octombrie 1944.
Regimentul 34 infanterie a capturat peste 300 de prizonieri, un depozit de armament şi muniţii “pe roate”, o coloană de 20 de căruţe, un depozit fix de armament şi echipament, câteva motociclete şi biciclete etc. După eliberarea oraşului Carei, Regimentul 34 infanterie a trecut din nou în rezerva diviziei dobrogene. S-a efectuat verificarea efectivelor, armamentului, muniţiei şi echipamentului. În tabere s-au făcut vizitele medicale, îmbăierea ostaşilor, spălarea lenjeriei, curăţirea şi repararea armamentului şi a căruţelor etc. În altă ordine de idei, cu ocazia “raportului unităţii sub arme” au fost citaţi ostaşii care s-au distins în lupte, cei decoraţi şi avansaţi în grad şi promovaţi în funcţii. S-a făcut o prezentare a drumului de luptă străbătut de regiment de la Constanţa până la Carei. În după-amiaza zilei de 26 octombrie, comandantul regimentului constănţean a organizat o masă camaderească pentru ofiţeri şi subofiţeri, la care au fost invitaţi: comandantul diviziei, ofiţeri de la statul major al diviziei, ofiţeri sovietici şi oficialităţile oraşului Carei.
În acest timp, în seara zilei de 25 octombrie 1944, la preşedinţia Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, se desfăşura o ultimă întâlnire privind stabilirea poziţiei guvernului român faţă de protocolul sovietic, ale cărei condiţii “sunt definitive şi nu mai pot fi discutate”. Protocolul afecta forţa combativă a armatei române şi capacitatea de apărare a ţării, prin desfiinţarea unor comandamente militare şi ale Ministerului de Interne. Moscova lovea într-un stâlp al regimului monarhiei constituţionale reinstalat în România.
Unităţile dobrogene aflate în rezerva Armatei 4 române, împreună cu armatele 27 şi 40 sovietice, au continuat urmărirea inamicului spre nord-vest pe teritoriul Ungariei, şi au ieşit, la sfârşitul lunii octombrie 1944, pe valea râului Tisa, în zona fermei de lângă localitatea Bashalom.

.

Profesor dr. Costin SCURTU directorul filialei Constanta a Muzeului National “Regele Ferdinand I”

.

Ziua Armatei României, sărbătorită la 25 octombrie, reprezintă un simbol cu valoare de referinţă în istoria şi conştiinţa poporului român, o zi care, dincolo de semnificaţia ei strict istorică, aceea a eliberării, în 1944, a ultimei brazde de pământ românesc, glorifică faptele de vitejie ale tuturor eroilor neamului românesc, de la cei care au contribuit, din vechime, decisiv la formarea naţiunii şi a statului român, şi-au dat viaţa pentru cucerirea indepedenţei de stat a României şi realizarea statului naţional unitar român sau au luptat în cele două războaie mondiale până la eroii zilelor noastre, căzuţi la datorie în teatrele de operaţii.
Danut ALBU – presedinte Liga Militarilor Profesionisti

.

Documentar 25 Octombrie