CAZINOUL

A fost odată….

Majoritatea aniversărilor noastre au ca punct de referinţă începutul, naşterea sau … data la care istoria a marcat întâia dată persoana, fenomenul, obiectul. Mai toate interviurile încep cu…”de unde a pornit?” Mai toate poveştile ne poartă la un izvor: A fost odată…

Aşa că a fost odată, cam prin 1880, după ce revenise Dobrogea la ţara mamă, când oareunii, s-au aflat în treabă să găsească necesară construirea unui local în fosta comună, Kiustenje (s-ar putea traduce după unele opinii, “lamă de cuţit”, iar alţii consideră că vechea denumire  Constanţa a oraşului a fost modificată în turcă doar pe principii fonetice, şi ăştia sunt de băgat în seamă, căci “se numeau” Procopius din Caesarea! ), noua comună Constanţa, de 1263 de suflete. Acesta şi-a găsit locul lângă farul genovez, la capătul singurului bulevard (stradă principală!) Elisabeta. Şi i s-a spus Cazin (influenţă rusească) sau Kursaal (sală de tratament, influenţă germană). A fost una din primele clădiri ridicate în oraş după război. Era o clădire din paiantă, ceea ce înseamnă lemn, combinat cu ceva umplutură de pământ şi paie, sau împletitură de nuiele, adicătelea, clădire uşoară. La acea dată avea o sală de dans, două săli de lectură, unde se lectura mai predilect presa vremii, L’Illustation, Telegraful…două săli de jocuri şi evident o terasă la malul mării, care completa ansamblul. Ceva mai târziu, a fost îmbunătăţită formula, dar tot din lemn, mai larg, mai spaţios, mai corespunzător cererii, pentru că în câţiva ani populaţia comunei a ajuns la 7.800 locuitori, fără să numărăm aici turiştii, pentru că începea să se contureze interesul pentru ineditul albastru al mării. Petru Vulcan făcea unele prime aprecieri:” Îndată la început, ne atrage pavilionul de petrecere ale cărui picioare se ridică din valuri câtă vreme veranda este împinsă deasupra mărei. Înlăuntru cântă muzica şi părechi vesele dansează bostonul. Dinafară, lampioane atârnate spre mare fac o lumină feerică sub care dame şi domni conversează intim desfătându-se în marea dinaintea lor ca-n o mie şi una de nopţi!”.

Prin 1891 visul a fost spulberat parţial de o furtună şi primăria a găsit de cuviinţă să refacă pe un model mai stabil, aşezământul. Căci Marea Neagră e rea. Chiar puţin afurisită. Carmen Sylva,regina–poetesă, scria: ”Marea Neagră e mai rea decât oceanul cel mare, căci aşa se întâmplă întotdeauna,oamenii cei mici sunt mai supărăcioşi şi mai ciudaţi decât cei mari şi tari, care nu se înfurie aşa iute şi sunt mai răbdători şi mai mărinimoşi”.

Proiectul iniţial al Cazin-ului conţinea chiar şi un far.

Mai târziu, în  1902, căpitanul C.I. Creangă, fiul lui Ion Crangă, “bucătar şi cofetar” antreprizează localul pentru 2000 lei-anual recomandându-se şi asigurând “serviciu curat, prompt şi cuviincios, posedând experienţă şi dispunând de un personal încercat, cunoscând două limbi uzuale pentru străinii care s-ar abate la Constanţa”. Primăria nu s-a sfiit totuşi să-i recomande “articole de consumaţiune de cea mai bună calitate” şi “petrol de cea mai bună calitate spre a nu produce miros”.

La acea vreme ziarul Farul Constanţei, la rubrica “sciri şi fapte” menţiona schimbarea adusă de acest aşezământ:”Constanţa s-a transformat. Oraşul tăcut şi pacinic de altă-dată adi este plin de viaţă şi veselie. Neâncetat sosesc noi oaspeţi, petrecerile se înmulţescu. Simpaticul Matei Millo a dat depeşă de laGalaţi, şi este aşteptat cu trupa sa, … muzica militară cântă pe bulevard…petrecerile nu lipsescu…”

Dar n-au fost doar actorii lui Matei Millo aici. Aristizza Romanescu a performat pe scena Cazin-ului în 1898, Davilla a jucat la inaugurarea scenei din 1910, Grigoraş Dinicu a cântat aici, iar George Georgescu a dirijat. Delavrancea a fost doar musafir, dar lista de personalităţi ar putea continua.

Ajungem încet încet şi la formatul atât de consacrat al Cazinoului pe care îl ştim cu toţii. Imaginea sa a  început să se nască în 1908, măcinată imagine de forfota politicienilor acelei vremi. Şi constatăm că nimic nu e nou sub soare. Cei de la putere , liberalii l-au desemnat pe Daniel Renard (1871-1937, 32 de ani la acea vreme), care departe de a fi străin, avea mamă din Neamţ, şi tatăl francez sau elveţian,încă nu se ştie. Un arhitect ce exprima curentul în vogă al începutului de secol: Art Nouveau. Criticii explicau simplu această tendinţă: “Artă pentru toţi şi artă în toate”. Asta a însemnat mobilier, pictură, arhitectură, croitorie, chiar şi vesela a fost atinsă. Există şi o legendă, neconfirmată însă, conform căreia desenul final al clădirii, ar urma linia unui car funerar deoarece arhitectului i-ar fi murit fiica înecată în mare. Romantic, dar neadevărat!

Opozanţii politici nu conteneau să conteste iniţiativa “se va naşte o matahală împopoţonată cu tot felul de zorzoane!” După schimbul de la putere cei ce promovaseră proiectul îl numeau, la rândul lor “o monstruozitate”, iar noii guvernanţi, conservatorii, îl schimbau pe Renard cu un celebru arhitect român, Petre Antonescu care să dea proiectului o tentă profund tradiţională.

N-a fost să fie, iar revenirea liberalilor îl relansează pe Renard care termină în 1910 ceea ce admirăm şi astăzi pe faleza Constanţei şi ne gândim să numim “emblema oraşului”.

Povestea nu se opreşte aici pentru că lucrările la fundaţie (1904), au dus la descoperirea rămăşiţelor ostaşilor francezi trimişi să lupte în Războiul Crimeii în 1854-1855. Tragic pentru ei, n-au apucat să-şi înfrunte duşmanul, murind pe ţărmul mării, laConstanţa, de holeră. Epidemie groaznică ce a lovit divizia generalului Espinasse finalizându-se cu 3400 bolnavi, 2475 morţi. Au mai fost 350 victime ale britanicilor şi 400 de marinari, care au participat la evacuarea pe mare a bolnavilor. Un monument din cimitirul oraşului stă ca dovadă a cumplitului flagel. Ion Adam, jurnalist constănţean, scria pe la 1908 “Mormântul acesta colectiv, de pe care se ridică uşor şi trist, numai piatra solitară a monumentului, stă singur şi părăsit, ca o filă ruptă dintr-o carte cu povestiri eroice.”

În 1916 Cazin-ul a servit sub steagul Crucii Roşii, ca spital de campanie fiind chiar bombardat de germani. Amintirile colonelului Ionescu Dobrogianu, menţionează că “ la 16 octombrie 1916 aeroplanele duşmane au lovit clădirea Casinoului care adăpostea sub steagul Cucii Roşii 400 de răniţi români”.

Iubit sau urât, Cazinoul este o emblemă şi  a fost mereu o destinaţie de lux. Un spectacol al modernităţii târzii. A plecat de la “o magherniţă de scânduri vopsite în roşu, cu titlul pretenţios de casinou”. Diplomatul francez Georges Oudard, spunea: “decepţionant albul casino, pretenţios, complicat,în cel mai îngrozitor stil 1900, care încarcă ţărmul mării”.

Astăzi, Cazinoul este trist si abandonat trecerii timpului fără oameni. O firmă de pază angajată de primărie, ne interzice accesul desi uşile sunt deschise. Probabil nu avem voie sa privim decât paragina exterioară. Ne mai amintim cum, prin anii “80”, urmând unor reparaţii capitale, aici s-a deschis un local elegant, de un bun gust desăvirşit. Dar n-a ţinut prea mult!  Un lanţ de cazinouri europene l-a inchiriat prin 2005. N-a funcţionat decit 2-3 ani. Acum este vorba de o concesionare pentru 49 de ani a localului, de către investitori din ţări în care este interzisă funcţionarea localurilor de jocuri de noroc. Pentru bani destul de puţini, se spune(140.000 euro- an!!!!!!!!pentru tine). Aşa că ne-a mai rămas legenda.

Chiar dacă mai puţin romantici, suntem mereu tentaţi să ne plimbăm în prejma romanticei sale prezenţe,  ori de câte ori trecem prin Constanţa.

Dan Nicolau