UN EROU AL NEAMULUI ROMANESC, SUBLOCOTENENT ISPAS ARON (1922-2015)

Domnule preşedinte Danut Albu, voi încerca să vă trimit câteva amintiri despre un veteran de război cu totul excepţional.
Ispas Aron(1922-2015), a fost un Om între Oameni, cu o dragoste de ţară nemărginită, iubire de semeni, indiferent de naţionalitate, sex, religie, fără margini. Cred că v-ar fi plăcut enorm să-l fi cunoscut, vorbele dânsului vă alinau inima, vă îmbărbătau sufletul şi vă vindecau rănile. L-am cunosct doar 6 luni…. dar am avut senzaţia că ne cunoaştem de o viaţă, a fost un “ioan Paul al Doilea” al Frontului de Apus. Şi acum povestea despre dânsul, dumneavoastră o adaptaţi cum consideraţi de cuviinţă pe pagina Ligii Militarilor Profesionişti.
.
Dragi militari de azi, de ieri, dragi copilaşi şi tineri ai României, onoraţi veterani de război de ieri şi de azi,
Mă numesc Ramf Dan, sunt istoricul care de ani de zile a bătut munţii, a coborât văile, pădurile, a trecut apele, în căutarea veteranilor de război, a saşilor deportaţi, a românilor basarabeni şi bucovineni refugiaţi etc. Primul volum dedicat acestor bravi bunici, este tipărit de Editura Militară, se numeşte “Bunicii noştri, Eroii noştri” şi a apărut în anul 2017. Pe unul din acei Eroi aş dori azi să vi-l aduc în faţa ochilor, în inima dumneavoastră, se numea Ispas Aron (1922-2015).
Dedic acest articol amintirii sale şi aniversării din 25 octombrie, atunci când sărbătorim ziua dumneavoastră, a bravilor militari români! Un gând de adâncă recunoştiinţă adresez ostaşilor noştri care sunt departe de casă, în teatrele de operaţiuni, răniţilor noştri. Eroilor neamului, nu putem decât spune: “Dumnezeu să vă odihnească în Pace dragii noştri Eroi!”.
La Mulţi Ani cu bucurie şi sănătate dragi militari, ofiţeri şi subofiţeri români! Sa ajungeţii ani patriarhilor!
La Mulţi Ani şi MS Regele Mihai, cel care îşi aniversa eliberarea Careiului şi cei 23 de ani de viaţă.
Şi acum să lăsăm cuvintele celui care a fost “Eroul de la Gilău”, să curgă în inima dumneavoastră.
.
.
– M-am născut la 6 septembrie 1922 în Miraslău, judeţul Alba, localitate învecinată cu Aiudul. Pe tatăl meu l-a chemat Sebastian, era născut în 1900, iar pe mama mea Virginia, ea era născută din 1902. La părinţi am fost patru copii. Eu am fost primul, născut în 1922, am fost urmat de Cornel, Elena şi Silviu. Mândria cea mai mare a tatălui nostru, a fost că a participat la 1 Decembrie 1918 la Adunarea de la Alba Iulia.

.

Cele şapte clase primare le-am făcut la noi în localitate, după aia am mers mai departe la gimnaziu la Iernut. După ce am terminat liceul, am revenit la Mirăslău, unde am făcut şi cei doi ani de premilitărie, după care m-au dus în armată. După război am făcut între 1947-1951, Şcoala Superioară de Ştiinţe Juridice de la Oradea, preciza veteranul nostru.

.

Am fost încorporat la 1 mai 1942 la Batalionul 8 Vânători de Munte de la Aiud, imediat am fost trimis la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de la Ineu, de unde am ieşit după şase luni cu gradul de sublocotenent. În vremea aia armata română era organizată pe grupe, plutoane, companii, până la divizii. O grupă avea 12 militari, un pluton avea 52 de militari, patru plutoane făceau o companie, patru companii făceau un batalion. Instrucţia era destul de aspră, dar nu dură, făceam în general cu ofiţeri rezervişti, care în civilie erau învăţători, preoţi, profesori, avocaţi sau notari. Militarii de carieră erau pe la comandamente, mulţi au fost duşi pe front şi acolo au rămas. De la noi din batalion mulţi au fost trimişi pe front în completare de unităţi, au dus ai noştri lupte în Crimeea, în Caucaz, cum mureau dintre ei, cum mai duceau o companie, îmi povestea bunicul Ispas Aron. Am primit vizite de la Braşov, aici era sediul Diviziei 1 de Munte, la Deva avea sediul Divizia a 2-a, la Brad avea sediul Divizia a 3-a de Munte, iar la Sinaia avea sediul Divizia a 4-a de Munte, îmi explica dânsul.

.
Despre generalul Mociulschi îmi aduc aminte, m-aţi întrebat la telefon domnule profesor, el era criticat că-şi bate joc de soldaţi, dar nu-i adevărat, el avea ce avea, cu subofiţerii de la aprovizionare, să nu fure din mâncarea soldaţilor. Cu trupa se avea foarte bine, era de origine poloneză, dar era foarte bun. Chiar ieri m-am gândit la ei, s-au împlinit 70 de ani de când am eliberat Careiul, “ioi ce a fost şi acolo”, spune oftând bunicul Aron. Un om care a fost strigat “bunicul” de toată comuna, de toată lumea, aşa cum aveam să constat la înmormântare. Şi cu generalul Ion Dumitrache am vorbit de mai multe ori. Cel mai mult am discutat atunci când am aruncat în aer podul de la Gilau, misiunea aia ne-a fost încredinţată de ambii generali, de Dumitrache şi de Mociulschi. Divizia a 3-a de Munte era în stânga noastră, noi luptam la dreapta, ei luptau spre Huedin, noi luptam la Gilau.

.

Apoi lupte grele au fost la Mirăslau, acolo au început. La 23 august 1944 la ora şase seara, s-a dat alarma în cazarma de la Aiud. Toţi militarii să iasă în curtea unităţii, cu tot echipamentul de război. Am ieşit îmbrăcaţi şi am aşteptat. Pe la ora 11 seara, colonelul Negoiţă Nicolae, comandantul batalionului, a venit în curtea unităţii şi mi-a spus aşa:
“-Gata băieţi ne ducem să luptăm, să luam Ardealul înapoi, că România a rupt relaţiile cu Germania şi s-a ataşat Angliei, Americii şi altor state”.

.
Am primit dispoziţie să plecăm la Mirăslau, o comună vecină la 6 km de Aiud, am plecat noaptea la ora 2 din curtea cazărmii şi când am ajuns acolo se făcea ziuă. Oamenii din sat nu ştiau nimic, în afară de doi unguri care aveau radio. Mai avea învăţătorul care era concentrat şi el, şi notarul. Armata hortistă înainta să ocupe şi cealaltă parte din Ardeal, toate unităţile, inclusiv Regimentul 83 Infanterie de la Turda, s-au retras. Am rămas doar noi, Batalionul 8 Vânători de Munte, să opunem rezistenţă, noi eram plasaţi pe liziera pădurii. Aveam de apărat o suprafaţă care pornea de la Lopandea, Rachiş, Mirăslau, Cicău, Ormeniş, până la şoseaua naţională, o distanţă mare pentru un singur batalion. Cu noi era contingentul ’45, ei au fost încorporaţi în mai 1944 şi au făcut instrucţie doar trei luni, nici nu au depus bine jurământul că i-am şi băgat pe front. Ei în poligon la instrucţie făceau trageri demonstrative, nu aveau experienţă. Din 24 august până la 6 septembrie 1944 am stat la Mirăslau, aici i-am mai instruit.

.

La 6 septembrie de la Observatorul Principal, se anunţă că în satul Podeni se văd mişcări de trupe, dar nu sunt nemţii, că-s în haine Kaki, am ştiut că-s ungurii. Erau forţe de un regiment, după cât sunt de mulţi în coloană. Era Regimentul 29 de Vânători de Munte de la Zalău, noi eram în amplasamente, îi aşteptam. La ora 9 dimineaţa un sergent major pe nume Cocoloş, ne-a anunţat că:
-Domnule colonel unitatea inamică s-a pus în mişcare, trei batalioane înaitează spre noi, vin pe direcţia Lopandea, Cicău, Ormeniş, Păşunatul Podirii, Chişcău. Imediat am telefonat la toate unităţile, un batalion unguresc înainta spre Lopandea-Rachiş, alt batalion spre Cicău-Mirăslau, iar al treilea spre Ormeniş, avea obiectiv şoseaua naţională.
Noi eram doar un singur batalion, 1205 militari cu tot cu serviciile administrative, majoritatea soldaţilor erau înarmaţi cu puşti ZB. Comandantul companiei noastre a fost căpitanul Savu, apoi a venit alt căpitan, îl chema Păun.

.

Armata ungară înainta spre cota 502, acolo s-a oprit şi au trimis o grupă să vadă unde sunt amplasaţi românii. În perioada aia eu eram adjutant al colonelului. Acesta ştia că eu sunt din Mirăslău, şi-atunci m-a trimis pe mine să-i prind pe ungurii ăia. Noi în şanţuri am lăsat cutii de conservă şi alte resturi, să creadă că ne-a retras, ne-am înţeles cu trei săteni, pe care i-am învăţat să zică: “românii s-au retras”. Ţăranii i-au servit pe ungurii ăia cu câte o ţigară, au mai povestit cu ei, şi-apoi au plecat către noi. Ne-au făcut după aia semn cu fanioanele, că-i liber. În timpul ăsta batalionul unguresc a început înaintarea spre poziţia noastră. Atunci noi i-am văzut cu binoclu din poziţia de la Chişcău şi am transmis mesaj la Regimentul 6 Artilerie că pot trage. Au tras un proiectil de recunoaştere în plin, după care au tras 40 de proiectile în foc încrucişat, au făcut prăpăd între ei. Tunurile pe care le aveau cei de la Regimentul 6 Greu, erau foarte puternice, au putut trage de la Observatorul din Aiud până la Sălciua.

.

După ce am respins batalionul unguresc, dinspre pârâul Fântânele se aud împuşcături şi trageri peste valea Mirăslăului, la “Strunguri” cum le ziceam noi. Acolo era compania căpitanului Negru Romulus, nu mai puteau înainta deloc. Colonelul Vlădescu Mircea, comandantul Grupului 4 de Vânători de Munte, a dat ordin să fie trimisă o grupă de cercetare să vadă situaţia de acolo. Ştia că eu îs din zonă, mi-a dat mie ordin să plec în cercetare. Atunci i-am spus aşa:
-Domnule colonel, militarii nu-s instruiţi decât teoretic, nu ştiu dacă pot îndeplini misiunea. Colonelul Vlădescu Mircea mi-a răspuns:
-Da ce vrei, să-l trimit pe tata?
Mi-am luat patru gradaţi, am înaintat pe Valea Mirăslaului, prin pârâul Fântânele, până am ajuns în spatele inamicului. Ţevile de la mitralierele ungureşti erau roşii, trăgeau din plin asupra companiei căpitanului Romulus. Am pătruns într-o linişte deplină, nu i-am somat, le-am făcut semn la băieţi să pregătească grenadele. Prima dată am aruncat cinci grenade, care i-am amuţit. Atunci am luat pistolul de semnalizare şi am tras o rachetă verde, misiunea a fost îndeplinită! Acestă povestioară a fost difuzată la emisiunea Pro Patria, spre bucuria mea bunicul Aron Ispas a văzut-o.

.
Am revenit la unitate, colonelul Vlădescu Mircea mă prinde, mă felicită, şi-mi spune:
”-Azi împlineşti 22 de ani, noi în loc să bem un pahar de vin, am aruncat grenade”. Pentru misiunea asta de la pârâul Fântânele, am fost citat pe OZU la 7 septembrie 1944. Despre colonelul Vlădescu Mircea, colonelul Negoiţă Nicolae şi căpitanul Negru Romulus, bunicul Ispas îmi povestea la întâlnirea cu dânsul din 2 februarie 2015, că: “toţi aveau Ordinul Mihai Viteazul”.

.

După trei zile, în 10 septembrie 1944 eram cu compania de cercetare pe şoseaua de la Mirăslau, noi eram pe Dealul Hoţilor, în ungureşte “Hill Tolvajok”. Pe lângă şosea trecea calea ferată care ducea la Decea. Noi aveam un sergent Tr-ist maghiar, ăsta se avea bine cu comandantul companiei, tatăl lui era mare producător de vin. Comandantul îl trimite cu bicicleta pe sergentul Terek să aducă 3 litri de vin. Dinspre Decea apare o locomotivă fumegând, ne-am uitat cu binoclurile şi am văzut un drapel roşu, alb, verde pus în faţa locomotivei. Locomotiva era blindată, trăgea după ea cinci vagoane, ultimul era de alimente. Când ajunge să ia curba la Strâmturi, ai noştri de la tunuri anticar au tras în locomotivă două proiectile, care au ricoşat. Atunci caporalul Moise Asemig de lângă Aiud, a spus aşa:
”-Domnule sublocotenent daţi-mi voie să ochesc eu”.
A tras cu tunul între şină şi roată, trenul a deraiat. L-am trimis pe sergentul Terek, maghiarul care s-a dus după vin, cu o solie de pace. L-am dezarmat, a dat jos centura, fără pistol, avea un steag alb în mână, a mers la trenul blindat. L-au primit imediat în vagon, noi ne uitam cu binoclul să vedem ce se întâmplă.
În trenul acela se afla nimeni altul decât contele Estehazy, comandantul trupelor motorizate din Ungaria, care a fost somat să se predea căpitanului Negru Romulus. Contele când a auzit numele de “Negru” a zis:
”-Nu Negru, îi “Fekete”, era şovin.
A refuzat să se predea. Atunci am pornit la atac, cu mitraliere, cu grenade, am spart geamurile şi am aruncat grenada înăuntru. Deodată am văzut o cârpă albă la geam, contele se preda. Când am intrat în vagon, contele era pansat de un doctor, a fost rănit la călcâi. Vagoanele erau pline de alimente, de băuturi de tot felul, dar nu am pus mâna pe nimic de acolo, să nu fie otrăvite. Alţi colegi care erau cu noi au băut şi au mâncat. La ultimul vagon era ataşată o “gură de lup” îi zicea, cu aia se puteau tăia traversele de la calea ferată. Contele a fost luat prizonier, a fost dus la Aiud. După o vreme am auzit că a fost făcut un schimb de prizonieri, cu un general român căzut la Miecurea Ciuc:
“-Ne-au dat generalul, le-am dat contele”, mărturiseşte veteranul Ispas Aron. Aceste întâmplări nu le-am găsit în nici o carte, nu ştiu de ce, numai noi care am fost acolo le mai ţinem minte, îmi povestea bunicul.

.

Când am ajuns la Gilău, au venit la noi generalul Dumitrache şi generalul Mociulschi, care ne-au spus aşa:
-Imediat podul de peste Someş trebuie să fie distrus. Ne trebuie doi ofiţeri şi patru soldaţi care să îndeplinească misiunea, dar îi cu cântec, nu ştiu dacă se vor mai întoarce înapoi. Am plecat de la conacul unde erau cei doi generali, am luat-o către pod, tot prin tufişuri, prin noroi, alunecam în apă, vedeam reflectoarele cum se mişcă, atunci ne-am oprit la 50 de metri de pod. Acolo, sublocotenentul Popa Grigore, s-a dus în cercetare. El era cu minările şi deminările, eu eram la compania de cercetare. A revenit de la pod şi ne-a spus:
-Podul îi minat! Atunci am mers la pod, am legat firele noastre de firele lor, Popa Grigore a condus acţiunea. Ne-am îndepărtat la vreo 60 de metri de pod, am apăsat pe rotorul electric, noi nu am ştiut ce încărcătură era pusă la pod. Când a făcut explozie, aproape nicio ţiglă pe casele din Gilău nu a rămas întreagă, noi eram plini de noroi, fară căşti, fără pistolete, dar eram toţi întregi. Încet, încet, am plecat spre comandament. Aici santinela ne-a oprit:
-Stai, parola!
-Noi suntem cei de la pod, am strigat noi, nu aveam parolă! Cheamă-l pe locotenentul Baconciu, care ne cunoaşte şi care este de serviciu. Acesta a căzut şi el la datorie, după numai câţiva kilometri, în zilele următoare.
A venit locotenentul, am mers la comandament, acolo erau generalii Dumitrache şi Mociulschi cu felinarele pe masă. Când ne-au văzut, nu ne-au mai cunoscut, au sărit şi ne-au îmbrăţişat. Cei doi generali erau foarte sufletişti faţă de trupă. Podul de la Gilău l-am distrus în noaptea de 9 octombrie 1944, preciza eroul acestui capitol.

.
A doua zi a fost adunată unitatea în careu şi s-a hotărât prin O.Z.U. numărul 601 din 10 octombrie 1944 următoarele:
-”Sublocotenentul Popa Grigore şi sublocotenentul Ispas Aron, pentru fapte deosebite de arme, se conferă Ordinul Mihai Viteazul şi avansarea exceptională la gradul de locotenent”.

.

Pe cei patru sergenţi care ne-au însoţit i-au înaintat în grad, i-a făcut sergenţi majori. Locotenentul Popa Grigore a murit în luptele de la Debreţin, iar eu nu am primit niciodată decoraţia. La 6 martie 1945 guvernul Petru Groza a venit la putere şi era format din mulţi comunişti. Ministrul de externe era Ana Pauker, la învăţământ era Serghei Chişinevschi, la cultura Liuda Chişinevschi, la transporturi Janos Fazekas, la agricultură Romulus Zaroni, sluga lui Petru Groza, iar la armată era Emil Bodnăraş, pe numele lui adevărat Bodnarenko. De când a venit la putere guvernul Petru Groza, Regele Mihai nu a mai putut semna nici un decret pentru Mihai Viteazul, cei care au avut au trebuit să-l predea, cine nu, era arestat. S-au dat decoraţii mai mici, cum era “Bărbăţie şi Credinţă” sau “Crucea Serviciului Credincios”. Pentru decoraţia asta ar fi trebuit să primesc 7 hectare de pământ, dar nici măcar 30 de arii nu am primit, mărturiseşte trist bunicul nostru. După război am umblat să-mi caut drepturile, am făcut la primăria noastră trei cereri, dar nu s-a găsit nimic. La noi la primărie au intrat funcţionari comunişti mulţi unguri. Tatăl meu, Sebastian, mi-a zis aşa:
-“Lasă-l mă copile, arză-l-ar focul de pământ, bine că n-ai murit! După Revoluţie eram bătrân, nu am mai putut umbla.

.
Trebuie precizat că veteranul Ispas Aron a fost decorat cu “Virtutea Militară”, prin ordinul preşedintelui Traian Băsescu în anul 2012. Decretul numărul 367 din 5 mai 2012 spunea aşa: ”Pentru curajul şi devotamentul pe câmpul de luptă, cu prilejul zilei veteranilor de război, în semn de recunoştiinţă a activităţii desfăşurate în întreaga carieră militară, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”.
.

Această decoraţie mi-a fost înmânâtă de către doi ofiţeri care au venit la mine de la Bucureşti, spunea bunicul Ispas.
Luptele pentru eliberarea ultimei bucăţi de pământ românesc au continuat pe direcţia Oradea. Am primit ordin de marş forţat spre Ciucea, Bologa, dar am fost opriţi de bombardamente. La Ciucea, după o curbă, un om venea tot fugind, cu o cârpă albă în mână. Ne-a zis aşa:
-“Nu intraţi, castelul lui Goga este minat! Sunt acolo trei militari cu o motocicletă, după ce intraţi, apasă pe rotor şi muriţi cu toţii”. Atunci am schimbat traseul, am luat-o prin păduri, am ajuns la o casă care era minată la toate patru colţurile. Am tăiat imediat capsule, firele, am verificat tot. Mai sus de casa aia era o bisericuţă, care şi azi îi în picioare, am ajuns la ea, bisericuţa era şi ea minată. Caporalul Săgeată a raportat :
-Domnule locotenent din biserica se aud voci.
-Nu se poate, am zis eu, biserica îi minată.
-Domnule comandat, eu aud voci înăuntru, a repetat caporalul Săgeată.
Pe uşa bisericii era un lacăt, l-am rupt cu o rangă, când am deschis uşa, apare o călugăriţă care îmi spune:
”-Iertare, iertare”, sau în limba maghiară “megbocsatas”.
-Măicuţă, i-am zis eu, suntem noi românii, am venit să vă eliberăm. Pe lângă călugăriţa aia mai erau încă 16 călugăriţe, stăteau acolo închise în biserică de două zile şi de două nopţi, fără apă, fără mâncare. Ostaşii le-au luat de mână pe fiecare, le-au făcut câte un ceai şi le-au dat biscuiţi militari. La Ciucea am rămas în refacere şapte zile.

.
Pe front ne mărturiseşte veteranul Ispas Aron , “cu încălţămintea nu am stat rău. Cel mai rău am stat cu mâncarea, nu se putea aduce în linia întâi, veneau bucătarii cu marmidele şi trăgeau inamicul cu tunul după ei. Iarna îngheţa mâncarea în marmide, o tăiam cu baionetele, atunci era cel mai greu. Aveam pâine de război, mai căpătam de la oameni câte o pâine şi o mămăligă aici în ţară.
De la Ciucea am luat-o către Carei, în 23 octombrie eram la Urziceni, lângă Carei. Am primit ordin să merg, să cercetez dacă oraşul mai îi ocupat. Oraşul era părăsit, dar ne-a prins o ploaie, peste care a venit şi un bombardament inamic. Noi cu Divizia 3 Vânători de Munte am mers tot umăr la umăr până în Cehoslovacia, ei pe stânga, noi pe dreapta. Amândoi generalii au adunat batalioanele în careu şi ne-au spus aşa:
“-Băieţi intrăm într-o ţară străină, nu intrăm să ocupăm o ţară, intrăm să eliberăm o ţară de sub dominaţia fascistă. Să nu vă prind că vă atingeţi de muieri, să nu faceţi prostii!”

.
Atunci am văzut bornele de hotar, nu ştiu cine a pus bornele la locul lor, dar eu cred că ţăranii de acolo. Prin Carei am trecut la 25 octombrie 1944. După război am participat de două ori la festivităţile de Ziua Eroilor şi aniversarea elibărării României, preciza Ispas Aron.
De la Carei am intrat în Ungaria şi am ajuns la Hajduhadhaz. Acolo am intrat într-o curte, unde ne-a întâmpinat o doamnă foarte drăguţă, care se ţinea de bara aia de la casa, şi care ne-a spus:
“-Ştiu, ştiu româneşte, făcut facultate la Cluj”, ne-a spus doamna.
Avea un copilaş nou născut, de câteva zile. Atunci eu am pus-o sub protecţia noastră, câteva zile am locuit acolo. Nu trece mult că au venit nişte ruşi, că vor să stea ei în casa aia, noi am fost mutaţi la 1 kilometru de casa doamnei. Doctorul companiei, sublocotenentul Paicu Mircea spune aşa: ”s-o luăm şi pe doamna cu noi că ăştia îşi bat joc de ea”. Am luat-o cu copil cu tot şi o păzea tot timpul un agent de legătură.

.

Într-o zi am fost chemaţi la comandament la o şedinţă, când am venit înapoi copilul plângea, ordonanţa era legată fedeleş, cu un căluş în gură şi femeia era dispărută.
Imediat am dat alarmă, au venit două doctoriţe rusoaice, femei bune, au căutat-o şi au găsit-o într-o viţă de vie, a fost batjocorită de ruşi.

Femeia era mai moartă, cele două doctoriţe au dus-o acasă, au tratat-o, dar nu-i puteam da copilul că-l omora, îl rupea tot, era în stare de şoc. Atunci un soldat o ţinea de mâna stângă, altul o ţinea de mâna dreaptă şi eu îi ţineam copilul să sugă. Am mai stat la Hajduhadhaz câteva zile, femeia a început să-şi revină. Doctorul companiei, Paicu Mircea i-a făcut la copilaş o inimioara din brad, pe care a scris numele “Ioncy” şi i-a legat-o cu o sfoară la gât. Eu tot copil de ţăran, am scris cu briceagul pe toc la uşă: ”Locotenent Ispas Aron, comuna Mirăslău, Alba”. Toţi îl strigam pe copilaş, Ioncy.

.
După război, la vreo douăzeci de ani mă trezesc cu doi bărbaţi si un miliţian, care-mi spune că m-au căutat la Mirăslău şi nu m-au găsit. M-au întrebat dacă am fost pe front, le-am povestit pe unde am trecut, dar la un moment dat cel mai în etate îl desface pe copil la gât şi scoate de acolo o inimioară de brad, pe care era scris Ioncy. Am rămas trăznit, era inimioara pe care doctorul Paicu Mircea a legat-o cu o sfoară la gâtul copilului din Ungaria. Băiatul a primit numele Ioncy, acum era student. I-am scris de mai multe ori, nu am primit nimic, eu cred că cenzura comunistă nu a lăsat scrisorile, povesteşte cu amărăciune bunicul Aron.

.

-Compania noastră a fost una de cercetare, am fost detaşaţi de la Divizia a 2-a de Vânători de Munte şi trimişi să luptăm la Budapesta. Acolo am văzut iadul de pe lume, se trăgea cu gloanţe dum-dum, din avioane auncau cu bidoane de benzină care explodau şi luau foc, ardeam ca şobolanii.

Toată luna decembrie am luptat acolo, până a capitulat Budapesta. Atunci comandantul armatei sovietice, mareşalul Malinovski, a chemat pe toţi generalii români care au luptat acolo şi i-a pus să semneze o minută în care scria că noi “am fost trupă de ordine şi disciplină în spatele armatei sovietice”. Aceşti ofiţeri nu au vrut să semneze, mareşalul pe toţi i-a trimis în ţară, dar în luna martie 1945 i-a chemat înapoi.

.

Luptele de la Budapesta au fost urmate de altele la fel de grele în Cehoslovacia. Am ajuns la Tatra Mică, Tatra Mare, cota Javorina 1601, mult am mai luptat pentru cota aia. Trăgeau nemţii asupra noastră, cădeau pietrele de pe stânci, zbura carnea ostaşilor români, îşi amintea bunicul Ispas. Noi aveam ordin să trecem munţii, a început zăpada, a început frigul. Hainele nu erau prea groase pe noi, nu erau case unde să intrăm, să ne încălzim. Ruşii măcar aveau pufoicile, erau mai îmbrăcaţi decât noi.

Nemţii care luptau contra noastră erau băieţi tineri de 18-19 ani, erau cu haine subţiri pe ei, cu cizme slabe, veneau şi se predau la noi. Germanii aveau arme bune, dar nu mai aveau benzină, pe marginea drumului erau abandonate tanchete, piese de artilerie, maşini mari Studenbaken(?).

.
Divizia noastră a ajuns până la graniţa cu Austria. Într-o dimineaţă pe la 10, auzim goarna cum suna:
“-Pace, Pace, războiul s-a terminat”! Bucuria noastră că s-a terminat războiul. După trei zile a venit generalul Dumitrache, a pus batalionul în careu şi a zis aşa:
-”Vreau să ştiu câţi aţi suportat 262 de zile în linia întâi”? A adus de la Biroul Mobilizări lista cu morţi, şi azi îmi aduc aminte numele Popa Ioan, Popa Grigore şi altul, şi altul căzut la datorie, rănit, dispărut. Când s-a terminat apelul a dat ordin să iasă în faţă doi paşi cei care-şi aud numele.
Am iesit în faţă, domnule profesor: 2 ofiţeri, 1 subofiter şi 13 soldaţi din 1205 câţi am plecat la 23 august 1944. Batalionul era complet că Regimentul 2 Care de Luptă de la Târgovişte s-a desfiinţat şi l-au băgat la noi. Şi dintre ei au murit mulţi, noi aveam instrucţie specifică pentru munte, ei erau alt specific. Era acolo un pluton condus de un sublocotenent Cărniţă, un băiat frumos, gândeai că-i o fată mare, au primit ordin de atac peste Hron şi peste Var. Când au trecut Hronul, nu s-au pregătit bine, a căzut tot plutonul cu sublocotenetul în frunte, râul Hron era roşu de atâta sânge, au fost observaţi de inamic, îşi amintea cu durere veteranul nostru.

.

În Cehoslovacia am găsit o comună bună unde să ne adăpostim, a venit o comisie ruseascsă şi ne-au dat afară:
“-Rumani, niet, niet, iz”! Am mers la 5 kilometri într-o pădure, ne-am aşezat într-o poiana şi ne-am făcut corturi. La jumătatea luni iunie 1945 ne-a venit ordin de plecare, am venit tot pe jos din Cehoslovacia, Ungaria, până la Episcopia Bihorului. Când am ajuns în ţară nu mai puteam de bucurie.
La 8 septembrie 1945 am ajuns la Aiud, morţi de oboseală, dar plini de bucurie. Era sărbătoarea de Sfânta Maria Mică şi la Mirăslău se făcea slujbă la Monumentul Eroilor. La Hăgău am auzit fanfara militară, care cânta acolo Imnul Vânătorilor de Munte:
Suntem vânători de munte,
Noi urcăm pe-nalte stânci
Moartea nu ne infioară,
Nici prăpăstiile adânci.
Vulturii ne sunt prieteni,
Creasta înaltă e locaş
Noi dormim pe pat de ceteni,
Ducem trai de bravi ostaşi.
Noi la război, vom fi tot eroi,
Vom lupta până la unul
Pentru ăsta sfânt pământ,
Chiar şi trupurile noastre ,
De-or intra într-un mormânt.

.
Nu pot să uit niciodată cântarea asta, spune emoţionat “eroul de la Gilău”.
Când am ajuns în dormitoare ne-am uitat cu tristeţe la numele camarazilor noştri morţi pe front. Erau tare mulţi, spune bunicul Aron.
Totul a fost bine până au venit comisarii, locţiitorii politici, acum funcţia bătea gradul. Ăia au făcut trierea. La noi locţiitorul politic era maghiar, instructorul maghiar, la contrainformaţii maghiar, nici nu ştiau bine româneşte. Tot câte unul arestau, ne acuzau că suntem reacţionari. O arestat pe colonelul Mavrodin, Gligor, ofiţeri, subofiţeri, ne acuzau că suntem criminali de război, deşi noi am luptat contra nemţilor. Nu am văzut nici un maghiar arestat domnule profesor, concluzionează Ispas Aron.

.
Cazarma noastră din Aiud se numea “Ecaterina Teodoroiu”, până într-o zi în curtea unităţii vine locţiitorul politic, căpitanul Sekey şi spune aşa:
-Măi tovarăşi ofiţeri, văzut voi acolo în faţă un curva de-aia, scris acolo “Koteţo Tudor”.
-Ecaterina Teodoroiu, întreabă un căpitan care era lângă el.
-Da, scoateţi imediat, jos curva aia de acolo!
Au dat-o jos pe Ecaterina Teodoroiu, nici azi nu mai poartă numele eroinei din Primul Război Mondial, îmi povestea întristat bunicul.
Au murit mulţi, pe unii am vizitat la spital. Îmi aduc aminte de Moldovan Ioan, era la Krupina în spital, m-am dus să-l caut, el era vecin cu mine în Mirăslau.
-Ce faci Ioane, l-am întrebat.
-Stau, dar te rog spune-i la doctoriţa sau la careva, să-mi mai dea o pătură că mi-i aşa de frig la picior. Am vorbit cu doctoriţa care mi-a spus:
-Degeaba îi dăm pătură, că el nu are piciorul de la genunchi în jos.
Când venea ordinul de atac, mergeam către inamic pe burtă, în coate, în genunchi, atunci mureau mulţi. Îmi amintesc că ungurii şi nemţii nu suportau luptele la baionetă. La noi era specialist căpitanul Negru Romulus, la Mirăslău a dat ordin de atac la baionetă. Când au văzut ungurii pe vânătorii noştri cu baionetele şi strigătele de “Ura, Ura”, au fugit, au părăsit poziţia. La Muntele Mare acest căpitan, a căzut grav rănit. După război mă întâlneam cu el pe Cluj, era necăsătorit, avea o pensie mizerabilă şi-mi zicea:
“-Nu plăteşti un «deţ» de Monopol”? Bunicul Aron oftează şi spune: ”aşa au ajuns marii răniţi, marii mutilaţi, invalizii de război. Căpitanul Negru Romulus a fost înaintat în grad pentru faptele sale de arme la gradul de maior şi decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, dar a fost epurat din armată după 1945”.
-În 1985 la Mirăslău s-a amenajat o tribună mare, era toată conducerea politică de atunci, secretarul de partid, preşedinţi de CAP-uri, sindicalişti. Au fost invitaţi şi 8 veterani de război, colonelul Ţarălungă, colonelul Avram, locotenent-colonelul Avram şi eram şi eu. Mai erau şi 4 mutilaţi de război, unul era fără un ochi. A deschis şedinţă tovarăşa Năsui, secretara cu propaganda:
“-Datorită armatei sovietice am fost eliberaţi, sunt aici înmormântaţi atâţia eroi sovietici!”
-Domnule profesor, nici un rus nu-i înmormântat la Mirăslău. Şase soldaţi ruşi sunt la Aiud, au murit înecaţi în beciurile de vin de la Castelul Bethlem. În cinstea lor s-a ridicat un monument în faţa primăriei, pe care scrie: ”Cinste ostaşilor sovietici”, îmi povestea bunicul Aron.

.
Altă întâmplare a fost de ziua naţională în 23 august, când am fost invitat eu şi încă trei veterani la Casa de Cultură. Din cei trei veterani, doi au fost dezertori, unul era preşedinte de raion, Oniga şi celălalt Crăciun, era preşedinte de sindicat. Au fost aduse câţiva elevi să fie făcuţi pionieri. Profesorul care făcea fotografii acolo, Suto Janos, m-a luat de braţ şi mi-a spus:
“-Ce staţi deoparte domnule Ispas, haideţi să vă fotografiem şi pe dumneavoastră”. Suto Janos era frate cu poetul Suto Andras, membru în Comitetul Central al PCR-ului. Fratele lui m-a luat şi m-a pus şi pe mine acolo, dar a venit secretarul politic numărul 2, cel cu propaganda şi-mi zice:
“-Pe ăsta de ce l-aţi adus aici, nu-i trecut în nicio carte de istorie!” M-a luat de mână şi m-a alungat. Am venit acasă aşa de trist, domnule profesor, uite ce am ajuns mă gândeam, m-a apucat un plâns, nu ne putea vedea pe noi, că noi am luptat pe front, rememora bravul nostru veteran acele moment ale perioadei comuniste.

.
Bunicul Ispas Aron a fost un om îndrăgit atât de nepoţi, cât şi de ceilalţi copii, le povestea tuturor evenimente, întâmplări la care dânsul a fost martor ocular. Eu am avut onoarea şi bucuria să-l cunosc o scurtă perioadă de timp, va rămâne în inima mea ca şi “Eroul de la Gilău”, “bunicul meu de pe frontul din Apus”. În inima mea bunicul Ioan Ionaş şi bunicul Ispas Aron, sunt în dreapta şi în stânga. Chiar dacă mantia ordinului Mihai Viteazul nu l-a îmbrăţişat, dânsul rămâne în inima noastră ca un mare cavaler al Ţării Româneşti, în faţa căruia suntem datori cu o plecăciune şi un:
“Mulţumesc”!

.
Mă impresiona profund de fiecare dată când ne întâlneam, bucuria cu care-mi povestea, deschiderea sufletescă infinită, dragostea faţă de tara aceasta, necondiţionată, nemărginită şi totală! A fost un militar şi un om care a dăruit ţări sale totul şi nu de puţine ori, ţara i-a uitat. O lungă perioadă s-a ocupat de veteranii de război din zona Blajului, pe la câţi veterani am fost şi l-au cunoscut, vedeam în ochii dânşilor admiraţie şi respect pentru bunicul Ispas Aron.
Din păcate starea de sănătate a cavalerului Ispas Aron s-a deteriorat în primăvara anului 2015. Cu o săptămână înainte, am dat un telefon şi fiica dânsului mi-a spus: “tata este obosit”. La 1 iunie 2015 s-a alăturat camarazilor plecaţi la stele cu mai bine de 70 de ani în urmă. Am avut onoarea de a rosti o mică alocuţiune la căpătâiul celui care a fost “Eroul de la Gilău”. Se odihneşte în satul Sâncrai, judeţul Alba, alături de soţia dânsului Ana. 

.

Istoric Dan Ramf 

 
.
Veteran de razboi – Ispas Aron 1922 2015
.