Construcțiile și achizițiile de nave românești – civile și militare – înainte și după actul istoric al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918

Marea Unire din 1918 a fost o necesitate și o măreață faptă istorică, dar și un act de voință a națiunii române, pagina cea mai sublimă a istoriei României – scrisă de poporul român dintr-un uriaș imbold patriotic al conștiinței unității sale, o biruință pașnică asupra adversităților și vitregiilor trecutului și prezentului acelor vremi, prin așezarea provinciilor în frontierele Vechiului Regat, pentru că națiunea română trebuia să existe într-un stat național.

Principele moştenitor Ferdinand a devenit Rege al României în anul 1914, când, prin jurământul solemn, a promis că va fi un „bun român“, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a Statului Român modern. A fost unul dintre cei mai iubiţi regi ai României şi unul dintre cele mai importante capete încoronate care au stat pe tronul Regatului României, personalitatea sa fiind strâns legată de actul istoric al Marii Uniri din 1918.

Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură acelaşi cu al milioanelor de români – crearea României Mari prin alipirea Transilvaniei la Regatul Român. Însă, la acea dată, Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii, care erau cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori din acele locuri, nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanşarea Primului Război Mondial, în 1914.

La intrarea României în Marele Război, Regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei şi, în 1916, pe 14/ 27 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia a luat o hotărâre dramatică: intrarea ţării în război de partea Antantei, împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, deci împotriva ţării sale natale, el fiind rudă cu Familia Imperială Hohenzollern, care conducea Germania.

Cu tot entuziasmul şi toate speranţele românilor, situaţia de pe câmpul de luptă nu a fost favorabilă acestora, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de trupele Puterilor Centrale. Slab echipată şi înarmată, Armata Română a înregistrat pierderi umane şi materiale uriaşe în prima fază a confruntărilor, puterile Centrale ocupând Valahia şi Dobrogea, în noiembrie 1916, Ferdinand şi membrii guvernului român fiind forţaţi să se refugieze la Iaşi.

Luptele eroice şi marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz ale Armatei Române au dat însă un alt curs confruntărilor armate din Primul Război Mondial, eforturile şi eroismul ostaşilor români producând Armatei Germane înfrângeri dezastruoase şi stopând avansarea acesteia în Moldova.

În 1918, când România se afla înconjurată de armatele Puterilor Centrale, Regatul României a fost forţat de Germania să aprobe (la Bucureşti) un Tratat de Pace dezavantajos pentru ţara noastră, document pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze.

Când trupele Triplei Alianţe au avansat pe frontul din Salonic, dezmembrând Armata Bulgară, România a reintrat în război. Imperiile Rus şi Austro-Ungar se dezintegrau. Avantajul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult aşteptata unire cu Bucovina, Basarabia şi Transilvania.

În urma înfrângerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolşevic Béla Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand revenea triumfal la Bucureşti, în fruntea Oştirii Române, care, trecând pe sub Arcul de Triumf, a fost primită şi ovaţionată de o mulţime entuziastă.

Construcţiile de nave, inexistente. Sume uriaşe pentru achiziţiile de nave

În prima jumătate a secolului trecut au avut loc însemnate inovaţii în tehnica realizării navelor. Lemnul folosit la construcţia corpului acestora a fost înlocuit cu oţelul, iar acţionarea mecanică s-a impus atât în navigaţia maritimă, cât şi în cea fluvială.

Până la intrarea României în Primul Război Mondial (august 1916) a continuat achiziţia de nave de tonaj mic, în general pentru servicii portuare, îndeosebi fluviale, cu sau fără propulsie proprie, industria de profil, dacă o numim aşa, nedispunând încă de infrastructura necesară acestei activităţi, şantierele navale româneşti fiind calibrate îndeosebi pe reparaţiile de nave.

Au fost cumpărate diferite tipuri de nave (şlepuri, tancuri, remorchere, nave de pasageri, cargouri) de la şantiere navale consacrate din Italia, Germania, Austro-Ungaria, Rusia etc.

Intrarea României în război (28 august 1916) a însemnat, pe lângă celelalte eforturi financiare, tehnice şi umane, implicarea navelor sale militare şi din flota comercială (conform statisticilor, la 1 ianuarie 1916, România deţinea şase nave de pasageri şi şapte cargouri – toate în patrimoniul Serviciului Maritim Român, precum şi 14 cargouri şi un tanc petrolier – toate în patrimoniul privat) în acţiunile de luptă şi transport pe fluviu şi pe Marea Neagră.

La intrarea României în Primul Război Mondial, Navigaţia Fluvială Română şi Serviciul Hidraulic – ca instituţii ale Statului Român – dispuneau de 35 remorchere de putere mică şi mijlocie, 130 nave de marfă (şlepuri şi tancuri, pilotine, drăgi, şalande, macarale plutitoare etc.), precum şi 18 cargouri şi nave de pasageri şi poştă.

În aceeaşi conjunctură, în virtutea relaţiilor de alianţă cu Rusia, care impuneau o serie de obligaţii reciproce, guvernul român a decis să pună la dispoziţia guvernului rus, în baza unui contract de închiriere, un număr de vase ale flotei maritime comerciale.

Hotărârea era justificată şi din cauza faptului că România nu dispunea la Marea Neagră de capacităţi militare capabile să apere porturile şi segmentul de litoral aferent şi să asigure liniile de comunicaţie, misiuni care ar fi trecut în responsabilitatea flotei ruse, urmând ca flota fluvială română să acţioneze pe Dunăre.

La data de 30 septembrie 1916, după aprobarea Consiliului de Miniştri a referatului nr. 35.895/ 27 august 1916, cele cinci pasagere („Dacia“, „Împăratul Traian“, „Regele Carol I“, „Principesa Maria“ şi „România“) au fost închiriate Flotei Ruse din Marea Neagră, pentru a fi transformate în nave de război (crucişătoare auxiliare sau staţii de hidroavioane), operaţiune finalizată în februarie – martie 1917.

Tot în baza contractelor încheiate au fost afretate alte nave de transport marfă, cargourile „Bucegi“, „Iaşi“, „Dobrogea“, „Constanţa“, „Carpaţi“, „Turnu Severin“ ale Serviciului Maritim Român, la care, ulterior, s-au adăugat cargourile „Milcovul“, „Siretul“ şi „Oltul“ ale Societăţii „România“. De asemenea, au mai fost predate guvernului rus: şlepuri, tancuri, şalupe, pletine, ceamuri, drăgi, şalande, elevatoare, pontoane-cazarmă, remorchere fluviale, ş.a. atât ale Statului Român, cât şi particulare – cu sau fără propulsie -, ceea ce evidenţiază contribuţia însemnată cu nave, materiale tehnice şi personal ale Marinei comerciale române la desfăşurarea operaţiunilor militare, fluviale şi maritime.

Din ianuarie până în mai 1917, în teritoriul liber al Moldovei a avut loc refacerea Armatei Române, scopul fiind echilibrarea forțelor românești cu cele ale inamicului. Astfel, o misiune militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) şi echipamentul de luptă din Franţa şi Anglia au schimbat înfăţişarea Armatei Române, fiind organizate două armate române (aproximativ 400.000 militari), intercalate cu trei armate ruseşti (aproape 1.000.000 militari). Cu aceste forțe, ofensiva românească de la Mărăşti (11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, şi cea a generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, de la Mărăşeşti (1 – 24 iulie) a dejucat planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a portului Odessa.

Revoluţia bolşevică din anul 1917 a avut  influenţe nefaste şi asupra marinarilor români păstraţi la bordul navelor noastre (25% din fiecare echipaj erau români şi restul ruşi). Bolşevizarea echipajelor româneşti a devenit un fenomen, mulţi dintre comandanţii şi ofiţerii navelor, dar şi din personalul tehnic, fiind arestaţi nejustificat în vâltoarea evenimentelor revoluţionare. Sub puternica influenţă a propagandei bolşevice (mitinguri şi sloganuri care îndemnau la ură, revoltă, răzbunare) la bordul navelor tindea să se instaureze anarhia, mai ales după eliberarea contingentelor vechi de marinari ruşi şi înlocuirea acestora cu marinari de pe alte nave.

Numai patriotismul marinarilor români şi starea de neutralitate pe care aceştia au adoptat-o au făcut ca evenimentele şi tensiunile generate de Revoluţia bolşevică şi starea de război să nu provoace dispariţia flotei româneşti (la 28 mai 1918, după ultimatumul dat de germani, pentru ca guvernul sovietic să predea întreaga flotă din Marea Neagră, Consiliul Comisarilor Poporului a ordonat ca navele româneşti să fie sabordate!).  („Dacia“, „Împăratul Traian“, „Regele Carol I“, „Principesa Maria“ şi „România“)

În noiembrie 1918, odată cu încheierea primei conflagraţii mondiale, Statul Român (Serviciul Maritim Român) a reintrat în posesia navelor de pasageri închiriate Statului Rus, acestea reluându-şi cursele regulate pe liniile maritime consacrate (Constanţa – Istanbul) sau pe altele nou înfiinţate.

Tot în contul despăgubirilor de război, România a primit monitoarele „Temes“, „Inn“ şi „Sava“, care au fost botezate „Ardeal“, „Basarabia“ şi, respectiv, „Bucovina“.

În plan militar, au fost preluate (ianuarie 1920) de la Marina Franceză şi au sosit în ţară canonierele „Friponne“ (botezată „Locotenent-comandor Eugen Stihi“), „Impatiente“ („Căpitan Constantin Dumitrescu“), „Chiffonne“ („Locotenent Remus Lepri“) şi „Mignonne“ („Sublocotenent Ion Ghiculescu“). De asemenea, au intrat în dotare (iulie 1920) distrugătoarele „Mărăşti“, ex-„Sparviero“ şi „Mărăşeşti“, ex-„Nubbio“, precum şi (ianuarie 1921) torpiloarele „Zmeul“, „Viforul“, „Vârtejul“, „Vijelia“, „Năluca“ şi „Zborul“.

În 1921 şi 1922, Statul Român a achiziţionat patru vedete antisubmarine (tip M.A.S.), necesare dragajului de mine.

La 18 octombrie 1921, în şedinţa Comitetului Consultativ al Marinei a fost discutat Programul Naval al României, care a devenit al IV-lea Program Naval din istoria României. A fost un document analitic îndrăzneţ şi grandios prin amploarea lui, dar care nu a fost realizat din cauza resurselor financiare reduse.

În 1923, la 29 februarie, a luat fiinţă Liga Navală Română (L.N.R.), pusă sub înaltul patronaj al Majestăţii Sale Regina Maria, ulterior având ca preşedinte activ pe Majestatea Sa Regele Carol al II-lea (vicepreședinte era contraamiralul Ion Coandă).

În anul 1924, Inspectoratul General al Marinei a prezentat un plan de perspectivă, care, respectând cronologia, a fost al V-lea Program naval din istoria României. Programul s-a numit Compunerea Marinei noastre militare şi prevedea dotarea Marinei de Război. Sumele necesare pentru materializarea acestui program erau consistente (peste 2,6 miliarde lei), motiv pentru care acesta a fost proiectat pe etape.

În perioada 1914 – 1940, media de dotare a flotei româneşti a fost de 0,50 nave/ an.

În general, în această perioadă, dotarea cu nave pentru Marina Română a purtat amprenta Marelui Război, Statul Român alocând sume importante pentru achiziţii de nave de tip militar.

Constantin Cumpănă

publicist, Membru de Onoare al Ligii Militarilor Profesioniști, autorul cărților “Tragedia navei INDEPENDENȚA”, “Catastrofa navei UNIREA”, “Naufragiul navelor PARIS și YOU XIU”, “Terente” (două volume), “Amintiri despre o flotă pierdută” (două volume).

(Preluarea de date şi informaţii de către terţi, fără acceptul administratorului site-ului, se supune prevederilor legale.)