100 DE ANI DE RAZBOI SI PACE

Povestea de astăzi îl are protagonist pe domnul slt. (rtr.) Dumitru Stan, născut într-o zi de început a lunii mai, acum un secol.

Domnul Dumitru a împlinit 100 de ani şi, pe lângă longevitatea sa, ne uimeşte cu familia sa numeroasă prezentă la eveniment.

Domnul Dumitru a avut 6 copii. Două fete şi patru băieţi. Vorbeşte la trecut, întrucât băiatul cel mai mare s-a stins din viaţă în urmă cu doar două săptămâni. Ce poate fi mai dureros pentru un părinte, decât să-şi îngroape fiul?

.

În 1938, pe 10 martie, a fost încorporat în Batalionul 22 Infanterie, la Târgovişte. De acolo are prima fotografie în ţinuta militară, pe care avea să o poarte, cu greu, un război întreg.
.

A luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial către răsărit, la Paşcani, în Pădurea Trei Parale, lângă Iaşi. Stăteau în bordeie săpate în deal, pe paturi din pământ. „Într-o zi, ne povesteşte, m-am dus să iau mâncare şi a venit aviaţia. Am sărit în groapă (n.n. tranşee), cu gamela şi am stat un sfert de oră. Când s-au potolit rafalele, am ieşit şi afară era un popă lângă un avion de-al nostru, doborât. Îl mitraliaseră ruşii. Dacă nu săream în adăpost eram secerat.”
.

Spre sfârşitul războiului, toată lumea cânta şi dansa, doar ruşii încă mai trăgeau. Se întorseseră armele împotriva nemţilor. În marşul către vest, unitatea lui a trecut pe lângă o coloană de prizonieri nemţi. Trecând printr-o livadă, fiind mai hâtru din fire, a luat un măr şi l-a aruncat către un neamţ, zicând „Ai rupt cuiul!”, iar cel lovit i-a răspuns „Am rupt cui, tu rupt doi cuie.”

.

Când a început războiul era căsătorit cu Floarea şi aveau deja doi copii, un băiat şi o fată. A plecat cu gândul la familia rămasă acasă. Floarea era o femeie frumoasă, ne spune: „Dacă nu era frumoasă…” dă de înţeles că nu ar fi ales-o. Pe unde se duceau, ea era regina balului. Iar el era regele ei.

A iubit-o mult. Când s-a îmbolnăvit, în 1992, a îngrijit-o singur. De la diabet, a făcut pareză şi şi-a pierdut vederea. Copiii ne confirmă că atunci când mama lor era în suferinţă, casa era atât de bine îngrijită încât vecinii nici nu-şi dădeau seama că acolo este un om bolnav.
.

Acum are o familie mare şi frumoasă, care se adună în jurul lui în diferite ocazii. Cei şase copii i-au dăruit 12 nepoţi, de la care are deja 13 strănepoţi şi sunt pe drum doi stră-strănepoţi.

.

Pe lângă noi se strecoară o fetiţă de 5 anişori, cu ochii mari şi frumoşi, purtând un „costum naţional” şi băsmăluţă pe cap. Este strănepoata Ioana. În toamnă va merge în clasa pregătitoare la şcoală. Stă lângă străbunicul ei şi îi arată fotografiile pe care chiar ea le-a făcut.
.

Bunicul Ioanei, fiul lui „nea Stelică”, cum îi spune familia domnului Dumitru, ne spune că în ziua precedentă, când toată lumea era ocupată cu pregătirea sărbătoririi vârstei de 100 de ani, Ioana i-a ţinut de urât străbunicului ei. I-a pus întrebări, iar el i-a răspuns cuminte. Diferenţa de 95 de ani este un liant în această familie, nu un obstacol.

.

După război, nea Stelică a lucrat la CFR, acar, apoi la drumuri, cantonier şi apoi, la pază, în Bucureşti.

Este un om bun. Ginerele cel mare al lui nea Stelică ne povesteşte că, atunci când s-a căsătorit cu fiica cea mare a acestuia, era orfan de război, nu apucase să-şi cunoască propriul tată. Nea Stelică i-a fost tată şi l-a iubit ca pe un fiu.

Dovezile de acest fel, venite din familie, nu mai contenesc.
Ne dăm seama că, spre deosebire de alţi vârstnici, domnul Dumitru nu este singur. Familia îi lasă spaţiul de care are nevoie, îşi găteşte şi se îngrijeşte singur, în mica „garsonieră” din casa fiicei la care stă, însă nu iese de sub supravegherea atentă a celor din jur şi este înconjurat cu iubire.

.

Ce iubeşte cel mai mult? Să meargă la casa lui de la Pitaru, Dâmboviţa.

Acolo e viaţa lui. Acolo a trăit până în urmă cu 4-5 ani, când copiii nu l-au mai lăsat singur, de teamă să nu i se întâmple ceva. Ne spune că nu se simte închis. Înţelege grija copiilor. Dar este foarte fericit când merge la ţară. Se mişcă „precum titirezul” când este în curtea lui. Găseşte ceva de făcut tot timpul, iar picioarele nu mai au 100 de ani. Este norocos că familia îl duce acolo şi de două ori pe săptămână.

.

Îi înmânăm gradele de sublocotenent, iar domnul contraamiral de flotilă Tiberiu Frăţilă îi înmânează Emblema de Onoare a Statului Major General.
.

Veteranul nostru este copleşit. Şi nu numai el. Vedem lacrimi de bucurie şi pe obrajii copiilor săi. Domnul colonel Olteanu, şeful Direcţiei topografice militare, îi dăruieşte harta României Mari, pentru care a luptat în secolul trecut, apoi, fiind ziua în care împlinea 100 de ani, aducem tortul cu lumânările aprinse, în care suflă imediat, pentru împlinirea dorinţelor de viitor. Da, pentru viitor, încă mai are multe de făcut.

Îl întrebăm dacă se teme de ceva. După un război şi şase copii pe care i-a crescut, nu se mai teme de nimic.

Îl lăsăm în mijlocul celor dragi, cu promisiunea că vom veni în vizită şi când va sufla în lumânările de pe tortul ce va marca 105 ani.
.

Scriitor: col. Cristina Sanmarghitan, Directia calitatea vietii personalului.