duminică 24 sep 2017

Sponsor Liga Militarilor ProfesionistiSponsor Liga Militarilor Profesionisti
Sponsor Liga Militarilor ProfesionistiSponsor Liga Militarilor Profesionisti
Sponsor Liga Militarilor ProfesionistiSponsor Liga Militarilor Profesionisti

AMINTIRI DE LA STALINGRAD

646x404 (1)

În toamna anului 1942, pe Frontul de Est, armata română a cunoscut unul dintre cele mai dramatice episoadeRussland-Süd, rumänische Soldaten din istoria sa: Bătălia Stalingradului. Alături de trupele terestre, la Volga s-a aflat și aeronautica, a în a cărei ordine de bătaie s-a aflat și Brigada 4 Artilerie Antiaeriană (comandant Gheorghe Pârvulescu). Bateriile acesteia erau înzestrate cu tunuri de calibru mic (în special Rheinmetall de 37 mm) şi mijlociu (Vickers de 75 mm).
.
Misiunile artileriei antiaeriene în timpul bătăliei de la Volga au fost:
1) Apărarea antiaeriană a unor puncte sensibile ale trupelor terestre (trecerile peste Don şi Doneţ, depozitele, puncte de comandă, poziții întărite etc);
2) Apărarea antiaeriană a aerodromurilor.
3) Apărarea antitanc (după data de 19 noiembrie), fie prin deplasarea pe alianiamente noi, menite să întârzie sau să oprească înaintarea blindatelor sovietice, fie prin rămânerea pe poziţie (în special în cazul aerodromurilor).
18222107_1502733409757800_1327731205730848200_nSfârșitul bătăliei, care a adus victoria forțelor sovietice, a determinat retragerea bateriilor antiaeriene române în regiunea râului Don.

.

.
Pentru întreaga campanie din anul 1942, artileriștii antiaerieni români au fost creditați cu circa o sută de avioane inamice doborâte.

*
* *

Unul dintre ofiţerii români aflaţi cu Brigada 4 Artilerie Antiaeriană la Stalingrad a fost sublocotenentul Constantin Sublocotenentul din promoţia 1941. În anul 2012, fiind general-maior în retragere și aflat la venerabila vârstă de 92 de ani, şi-a amintit:Sublocotenentul Constantin Mihăescu
.

I. „Plecarea pe front în 1942 şi aşezarea în dispozitivul operativ mi-au rămas clare în memorie… Mă găseam de un an cu bateria mea la marginea pădurii de la Chiajna, unde aveam misiunea de a acţiona împotriva aviaţiei inamice care ataca Bucureştiul. Aveam patru tunuri englezeşti Vickers de 75 mm. Cu ele doborâsem în 1941 un bombardier sovietic care a fost apoi expus în Piaţa Palatului.
Pentru plecarea pe front ne-am îmbarcat în Chitila-Triaj, într-o garnitură specială. Ca să putem părăsi dispozitivul operativ al Capitalei, cu vreo şase luni mai devreme am primit încă o baterie de tunuri şi militari, pe care i-am instruit şi i-am lăsat în locul nostru. Când am plecat din Bucureşti nu ştiam unde voi merge şi ce misiune voi primi. Am mers cu trenul până la Stalino, unde am fost aa1debarcaţi. Comandantul meu de baterie era un fost ataşat militar, căpitanul Dobrescu, din artilerie. Nu ştia nimic despre antiaeriană şi nu prea avea treabă cu bateria, venise pe front să-şi facă stagiul, altfel nu putea fi avansat…
La Stalino, Dobrescu a fost chemat la Comandament ca să primească misiunea bateriei noastre. S-a întors şi mi-a spus: eu plec cu avionul în noul punct de dislocare şi vă las comanda bateriei. O veţi aduce cu camioanele aici, la Morozovskaia, şi mi-a arătat un punct pe o hartă. Aveam 22 de ani şi vreo 150 de oameni în subordine: artilerişti, şoferi, bucătari… De la statul major al regimentului am primit nişte hărţi locale, dar erau la o scară destul de mare. Totul era verde cu nişte linii subţiri care ar fi trebuit să indice drumurile.

.75mm
Înainte să plec, am stat de vorbă cu un ofiţer tânăr care a fost pe front şi care era în refacere. El mi-a dat câteva sfaturi. Mi-a spus: Dragă, zona este peste tot minată, sari în aer când nu te aştepţi şi primeşti foc când nu te gândeşti! Ai grijă, în deplasare, să mergi pe urmele altora care au trecut înaintea ta pe acolo, aşa eşti mai sigur că nu e minat. În al doilea rând, să nu fii curios. Dacă se întâmplă ceva în zona ta, nu te priveşte, îţi vezi de misiunea ta. Lasă-i pe alţii, care au fost numiţi, să se ocupe. Orice abatere de la misiune te încurcă şi îţi faci singur greutăţi. Mi-au prins bine aceste sfaturi…

.Telemetrist
Am început deplasarea! Conduceam un convoi de cinsprezece maşini, cu care căram tunurile, muniţia, bucătăria şi ostaşii. Aveam şi un turism de oraş, rechiziţionat, dar eu nu am vrut să-l folosesc, era al comandantului. Am încolonat maşinile, am trimis cercetaşi înainte… Ce să găsească? Nu era nici ţipenie, totul era pustiu! Stepă cât vedeai cu ochii… Ici, colea, era cîte o porţiune de şosea asfaltată. Dar nu puteam să mergem pe ea, pentru că, fiind toamnă, colhozurile treieraseră şi pentru că nu aveau depozite, au pus cerealele pe asfalt. Şi noi am mers pe nişte drumuri de pământ, nişte şleauri, în paralel cu şoseaua asfaltată. La popasuri eram în alertă, eram cu gândul la partizani! Bucătăria gătea în timpul marşului, iar când opream, serveam masa, apoi plecam imediat.
Uneori am trecut prin zone mai mocirloase şi ne-am împotmolit. Oamenii au făcut un fel de hamuri din frânghii, s-au înhămat şi aşa am scos maşinile… Localităţile erau foarte puţine. Nişte sate amărâte, cu case din chirpici.stalingrad-1 Ferestrele lor erau doar nişte geamuri puse în perete, fără cadru de lemn. Am intrat şi eu într-o casă… Mirosea urât, pentru că, neavând lemne, localnicii făceau focul cu bălegar. De unde copaci, în stepă?

.
Am trecut, bineînţeles, şi prin locuri unde se purtaseră lupte. Încă mai erau morţi neridicaţi, încă mai era sârmă ghimpată, încă mai erau distrugeri… Vreo cinci zile am mers printr-o câmpie imensă, fără repere. Aveam doar harta şi busola. Mulţi s-au rătăcit; nu toate unităţile au ajuns, la timp, la locul indicat. Monotonia ne termina. Eram atât de plictisiţi, încât am făcut un concurs cu soldaţii: primul care vedea un pom avea de la mine un pachet de ţigări… Până la urmă am ajuns la Morozovskaia şi am văzut că acolo era un aerodrom de pământ, pe care trebuia să-l apărăm. Acest drum a fost primul meu examen adevărat de război!”
.
.

II. „La Morozovskaia, apărarea antiaeriană era asigurată şi de români, şi de către germani. Eu m-am aşezat cu Aparate de asalt sovietice Il-2 Sturmovikbateria mea undeva în câmp, de unde ţineam sub observaţie aerodromul… Când au început luptele cu piloţii sovietici, am observat că foloseau următoarea tactică: prima dată ne atacau pe noi, cu aviaţia de asalt şi de vânătoare, ca să ne ţină ocupaţi. Apoi veneau şi bombardierele, care îşi lansau bombele de la vreo trei mii de metri asupra aerodromului. Aceste atacuri aveau loc mai ales în zori, la primele raze, când era suficient de întuneric să le mascheze sosirea, dar destulă lumină ca piloţii să îşi vadă obiectivele.
.
Ţin minte că prima dată când am deschis focul am crezut că am aprins avionul care ne ataca şi ne-am oprit entuziasmaţi, uitându-ne la el şi aşteptând să cadă. Pe urmă am realizat că flăcările veneau de la ţeava tunului cu care trăgea în noi. Aceste avioane de asalt şi de vânătoare zburau jos şi se mişcau foarte repede, nu aveam timp să le ochim. Aşa că şi noi ne-am dezvoltat tactica noastră: ne fixam un punct deasupra liniei orizontului şi trăgeam toţi acolo, creând un baraj de foc prin care trecea aparatul inamic. În schimb, ceilalţi care nu erau la tunuri – şoferii, bucătarii – trăgeau cu armamentul individual direct646x404 (1) asupra avionului. Noi, cei de la artileria antiaeriană, nefiind trimişi chiar în linia întâi, am primit în ţară un armament individual mai vechi, mai prost…. Dar, pe drum, venind către Don, am găsit mult armament de calitate şi multă muniţie pe care sovieticii le abandonaseră, iar noi ni le-am însuşit, chiar dacă nu era regulamentar. Iar la aerodrom, soldaţii au făcut trageri cu ele şi au învăţat să le mânuiască foarte bine. Nu aveau voie, dar când îţi aperi pielea, orice mijloace sunt bune…”
.
.

III. „Când sovieticii au rupt frontul, am primit ordin să ne deplasăm către nord, pe un aliniament antitanc. La bateria mea, două tunuri au rămas pe poziţie, iar eu am plecat cu celelalte două. Am ajuns la locul indicat printre primii. Un ofiţer superior mi-a fixat poziţia şi, pe măsură ce alţii soseau, erau instalaţi la stânga mea. Eram, deci, în capătul drept al dispozitivului… Apoi au început să curgă militari de-ai noştri de pe front. Unii erau cu arme, dar erau şi mulţi răniţi. Treaceau pe lângă noi spre o zonă de regrupare din spatele nostru.

.
Soviet-T-34-tanks-lie-abandoned-during-the-retreat-to-Stalingrad-after-battling-German-forces-01La un moment dat, în capătul stâng al liniei noastre, au apărut şi tancurile ruseşti. Eu eram departe de ele şi ştiam că tunurile mele sunt eficiente doar până la o mie de metri. Am aşteptat şi am văzut că cei din stânga au angajat primii bătălia. După un timp au deschis focul şi cei din centru şi apoi noi, cei din dreapta, care am prins tancurile cam din lateral. Sovieticii au fost respinşi… era probabil vreo unitate de cercetare. Între timp, în spatele nostru s-a făcut un nou aliniament şi am primit ordin să ne regrupăm acolo. Când am ajuns cu cel două tunuri pe noul aliniament, am fost trimis înapoi la Morozovskaia. Când m-am întors, am aflat că atât comandantul regimentului, Grumăzescu, cât şi şeful divizionului meu, Simionescu, au fost răniţi pe Karpovka, unde merseseră să organizeze apărarea terestră”
.a12e914f853520d55039397fab0810a6
.

IV. „Revenisem pe Morozovskaia… Vremea era cumplită. Cum supravegheam cerul mai ales către Est, primeam viscolul în faţă. Ca să se protejeze, nemţii foloseau măşti. Noi nu aveam aşa ceva şi de aceea ne-am tras ciorapii pe cap şi le-am făcut găuri în dreptul ochilor. Apoi, către sfârşitul lunii noiembrie, când vremea s-a mai îmbunătăţit, au început atacurile aeriene sovietice cu o intensitate foarte mare. În ziua de 30, în timp ce bateria mea deschisese focul asupra unor avioane care loveau aeroportul, un alt avion inamic, nici acum nu ştiu de care era, pentru că nu l-am văzut, a venit razant asupra noastră şi a deschis focul. Au fost omorâţi cercetaşul şi transmisionistul, iar eu am fost rănit la piciorul drept.

55ff1ce6eb460c8e49c808fb3412e60f.
Am fost evacuat de către soldaţii mei către un punct de triere a răniţilor din zona germană. Undeva, în spatele frontului, pe o cale ferată care ducea spre Rostov, era un canton. Acolo erau aduşi răniţii şi erau lăsaţi în zăpadă. Cât te uitai cu ochii, pe o rază de un kilometru în jurul cantonului, erau numai răniţi întinşi la pământ. Printre ei circulau maşini sanitare şi îi săltau, dar după anumite criterii. De exemplu, tanchiştii aveau prioritate, fiind consideraţi personal calificat. Apoi, în raport cu trupa, de asemenea ofiţerii şi subofiţerii aveau prioritate. Răniţii din maşinile sanitare erau aduşi la canton, unde se afla o echipă de medici germani care îi pansa. Pe calea ferată era şi un tren care venise plin cu muniţie şi alimente şi care acum era încărcat cu cei pe care deja îi văzuseră medicii. Am fost şi eu urcat într-un vagon şi aşa am părăsit frontul. A fost ultimul tren care a plecat din regiunea Stalingrad”
.
.

A consemnat: Sorin Turturică, muzeograf Muzeul Național al Aviației Române
12227752_1687490808133812_4944001659512188941_n

Lasă un comentariu

avatar

Sortează după:   Cele mai noi | Cele mai vechi | Cele mai votate
Ungureanu Ionel
Oaspete
Ungureanu Ionel
22 iulie 2017 10:59

Respect si Onoare!

wpDiscuz